Amintiri

Amintirile sunt ca roua pura a diminetilor.

Pasii nosti desculti, prin iarba, se vor grabi s-o simta pana ce n-o va usca soarele.

Sa scriu despre satul copilariei azi.

Uruitul carelor ce mergeau spre camp, pe ulita desfundata, cu colb, imi legana ca o mare si sacra muzica somnul dulce al diminetii.  Vocile oamenilor ce se strigau bucurosi, salutandu-se si schimband scurte mesaje, mugetul vacilor si talangile, tipatul gastelor… Parea ca intreg pamantul pleca spre izlaz, acolo unde zarea era libera si senina, una din marginile de infinit pe care le-am cunoscut in viata aceasta. O alta a fost Marea, mai tarziu.

Imi placea sa ies desculta pe prispa de la drum si sa cobor in taina treptele reci, una cate una. Talpile mele faceau conexiune imediata cu Universul.

Alergam la palcul de margarete de langa poarta, ce-mi ajungeau aproape pana la brau, si priveam printre uluci la tarana aurie.

De-acum, oamenii treceau mai rar. Erau mai mult batranii, ce ramaneau pe-acasa, cu treburile zilnice. Toti se cunosteau si se salutau intre ei. Si toti erau deosebit de prietenosi si buni, si blanzi, mereu cu zambet cald pe chipuri.

Bunica framanta painea inainte de rasaritul soarelui, si-o parte din aluat se transforma in gogosi mari si pufoase, tihnite, pe care le savuram in asociere cu miraculoasele ei gemuri de vara: capsuni, zmeura sau visine, sau caise, prune. Uneori si corcoduse, cand rodul era bogat, iar asta se intampla in fiece an.  Cu toatele aveau un gust divin. Nu lipsea cana mare cu lapte proaspat, pe care cate o femeie cu pasi tarsaiti, in opinci de cauciuc,  il aducea pe sub ferestre de cu zori. Si branza aceea usor sarata, preferata bunicii, ce se asorta perfect oricarei mese. Uneori primeam si unt de casa, din acela frecat la putinei, un fel de vas de lemn inalt si ingust, ce semana cu un butoias.

Apa se scotea intotdeauna de la fantana, cu ciutura. “Citura”, i se spunea pe acolo. Cuvantul acesta atat de muzical inspira perfect izbirea galetii cilindrice de peretii din ciment, si apoi ecoul profunzimilor. Auzeam de sute de ori pe zi scufundarea “citurii” in adancuri, cu bolboroseala tihnita, dupa care urma munca de readucere a acesteia la suprafata, plina. Beam apa direct de la teava, acoperind-o partial cu palma, ca suvoiul ce tasnea instantaneu sa fie rezonabil ca debit.

Curtea era mare si intotdeauna verde, foarte verde, plina de pomi si de flori, si de straturi de legume. In spate erau randuri de vie, in care te puteai ascunde dupa-amiezele ca intr-un paradis secret, doar al tau, printre bostani.

De parul cel mare statea atarnat un “duinus” din lant, in care nu incapeau niciodata doi copii.

Pe sarma dintre meri asezam uneori cearsafuri albe ale caror capete le fixam la sol cu caramizi, alcatuind umbroase corturi indiene.

Aveam toata libertatea sa fim fericiti, eu si cu fratele meu.

Bunica rascolea cenusa de la tzast cu ochii in lacrimi, apoi aducea painea cea mare si aburinda in casa, pe un fund mare de lemn.

Pe-atunci nu se gasea paine la magazinul satesc, ca azi, cand oamenii prefera s-o cumpere.

Ne asezam la masa, si niciodata nu lipsea ciorba acrita uneori cu “boambe” verzi (corcoduse), caci lamaia era produs de lux si raritate, intalnita doar pe la oras, de sarbatori. Sau cu bors facut in casa.

Pranzurile erau calduroase dar nu caniculare. Bunica ne sugera ca ar fi fost bine sa ne retragem in casa, si sa tragem un pui de somn. Dar noi nu eram osteniti ca ea, asa ca luam drumul satului la picior, desculti, si plecam sa ne vizitam prietenii, care nici ei nu dormeau.

Saream garduri, imaginam povesti cu indieni, sau maritam papusile cu caini de cauciuc, pe prispe calde dar umbroase ale altor case, cu alti copii ca si noi.

Uneori imi insoteam prietenele pe camp “la sorica” (Floarea Soarelui), ale carei frunze erau o hrana perfecta pentru puii de rata. Mirosul acelor frunze tocate, amestecate cu malai fiert, era si el magic.

Oamenii insirau pe sfori frunzele de tutun si le lasau la uscat, atarnate pe peretii caselor, ca niste salbe.

Duminicile, la nunti, era veselie mare, si se incingea o hora cu chiuituri in ulita, in care oamenii jucau cu prosoapele primite pe brate. Daca intrai in joc, primeai si tu, negresit, un prosop colorat, de care erai apoi tare mandru.

Urma obiceiul bradului, cu lautari, apoi petrecerea la cort, unde oricine era binevenit, mai ales copiii.

Oamenii stateau pe banci lungi si mancau ciorba, branza sarata, beau tuica de casa si se veseleau tare. Cand atmosfera devenea prea autohtona ca sa mai rezisti, erai liber sa iesi. Pe marginea santului gaseai intotdeauna femei imbujorate care radeau si povesteau, intr-o atmosfera de bucurie si mare sarbatoare. Si fiindca era intotdeauna duminica, la o vreme trecea caruta cu inghetata de casa la butoi, cu lapte si vanilie. O singura femeie din sat o prepara, si copiii stiau cu totii cand si la ce ora sosea deliciul saptamanii. Femeia o indesa cu lingura in cornete micute si-si incasa monezile. Manutele avide isi luau partea.

La ora sase rageau magarii si radeau copiii, imitandu-i.

Se intorceau vacile de la pasune si ne ascundeam pe unde puteam, infiorandu-ne la vederea coarnelor lor amenintatoare, a ochilor mari si a balelor ce li se scurgeau uneori din boturi. Pareau ca sovaiau ca directie, uneori se opinteau prin porti, mai tasnea cate o piatra din prastii, sa le redea simtul realitatii, si la final ajungeau exact unde trebuia: fiecare in dreptul casei de care apartinea.

Urmau gastele, in familii numeroase, interminabile, tipand din limbi aspre, portocalii, si mimand zboruri scurte, din care coborau la sol greoaie si intotdeauna lenese.

Ratele se intorceau pe  cai mai scurte si ascunse, direct din garla, prin gradini.

Cainii nu erau vagabonzi si pazeau cu strasnicie curtile, legati cu lanturi, singura lor mobilitate tinand cat lungimea firului de sarma infipt in pamant de la cusca si pana mai spre poarta, dar suficient de departe cat sa nu poata sari sau musca. Era o masura simpla de civilizatie. Obligatorie, fiindca daca scapau, atunci cu siguranta muscau.

Pisicile erau multe si mancau de prin toate curtile, se infiintau fix cand puneai masa si asteptau obraznice, mieunatoare, uneori frecandu-ti-se de picioare, daca vedeau ca nu le goneste nimeni. Celebrul “zatt!” nu le impresiona niciodata. Poate doar tresareau, dar de plecat nu plecau niciodata inainte de sfarsitul mesei.

(Va urma).

Oameni pe care-i iubim

Invatam sa iubim din copilaria timpurie, cand mainile mamei ne cuprind cu duiosie sacra, cand bratul puternic al tatei ne inalta si ne ocroteste, cand din bucataria bunicii vin miresme cu iz de povesti, iar ochii bunicului ne invaluie cu toata dragostea acestei lumi.

Mai tarziu, ne iubim prietenii, pasional, aproape egoist uneori, si suferim pe tacute cand ei ne-au dezamagit.

Crestem impreuna, si cat de bogati suntem ca ne avem unii pe altii!…

Fiindca iubirea aceasta este: crestere sufleteasca.

Plecam putin prin lume, sau macar ne imaginam. Totuna este. Sufletul nostru ramane acolo, in padurea cea batrana, asteptandu-ne de fiecare data cu ochii in lacrimi.

Mai tarziu, iubim instantaneu oameni pe care nu i-am mai intalnit niciodata pana atunci, desi ne par atat de cunoscuti.

Ei seamana cu noi, in ei ne oglindim gandurile si inimile umbrite. Cu ei radem si plangem, cantand la unison, flauturi infiorate de suflul magic al existentei.

Iubirea, da…  “Iubirea nu este o relatie intre doua persoane. Ea este un stadiu al constiintei noastre. ” Osho.

Multumesc, Windwhisperer, pentru cantec!…

Dincolo de aparente

Intamplarile vietii se deruleaza, anotimpuri vin si pleaca, realitatile pot imbraca diferite forme si culori, dar ceea ce este dincolo de ele conteaza.

Adevarul este flacara ce arde dincolo de grilajul sofisticat cu care ne-am inconjurat.

Lumina lui ne atrage privirea dar il interpretam adeseori denaturat, mereu raportandu-ne la formele si obiceiurile de aici, din zona noastra de existenta lumeasca.

Ingerii ne mangaie crestetele si ne indeamna sa traim bucuria pura si neintinata a copilului din noi. Dar ii izgonim cu sarcasm si neincredere, nemaicrezand in povestile cu zane.

Ne-am suparat pe Mos Craciun ca “nu exista”.

Pe Zanele din marea carte a copilariei ca au uitat sa mai aduca magia in viata noastra.

Pe Visuri ca intarzie sa se mai implineasca.

Pe Oamenii din jur, caci sunt prea obositi si descumpaniti ca sa ne mai zambeasca.

Pe Noi, ca am crescut.

Pe Bunatate, pe Bunul Simt, pe Buna Credinta.

Pe Iubirea care se ascunde de noi, perversa.

Am invatat sa ne luptam unii cu altii, sa sfidam, sa lovim.

Am invatat sa avem intotdeauna dreptate si sa ne facem respectati, impunandu-ne in fata celor mai slabi decat noi. In fata acelora care n-au invatat arta pandei si a loviturii premeditate, pe la spate.

Intr-un tarziu, la o rascruce de timpuri, ne oprim si privim in urma la soarele care apune de dupa un deal. Cel pe care tocmai l-am coborat.

Se face frig si e tarziu.

De ce oare ne simtim tristi?…

Am castigat toate bataliile, am tras linie si am demonstrat intregii lumi ca suntem niste invingatori.

Toti stiu asta, toti… Cu exceptia noastra.

E o rana veche pe care o ascundem cu grija sub camasa alba, impecabila.

Nimeni nu trebuie s-o vada.

Doar noaptea intunecata si catifelata ne stie secretul. Si ne preda, nemiloasa, zorilor zgomotosi si indiscreti.

Am vrea sa evadam. Din noi, din neputinta noastra de a ne vindeca de orgoliu, de lacomie si de patimi.

Am vrea sa fim noi mana intinsa care sa ne ajute sa ne ridicam. Fiindca in ceilalti n-am crezut si i-am dispretuit.

In schimb, lumina improasca pe pereti cu umbrele noastre caraghioase si nevolnice.

Un teatru surd si absurd, cu un singur personaj.

Mereu acelasi.

Good morning, darling!…

Daca seara cad lata de oboseala si nu mai am energia necesara sa las un semn din ziua ce s-a scurs, diminetile, la cafeluta, ma regrupez cu vioiciune, si recuperez!…

Diminetile in care am vreme sa raspund prietenilor la mesaje, in care meditez mai profund la acestea, tragand concluziile…

M-a impresionat mult acest clip cu Tammy Winette, daruit de Windwhisperer, si mai ales tinuta demna si frumoasa a cantaretei, la varsta ei. Si felul in care spune: “I love you, too”… Imi aminteste de filmul Avatar, acea formula de salut extraordinara, “I see you…”…

Va doresc tuturor o zi minunata, plina de bucurie si dragoste!

De daruit

Avem atatea de daruit, noi oamenii.

E lucrul cel mai pretios din existenta noastra.

Dar timpul nu asteapta, asadar fiecare secunda conteaza…

Incarcati fiecare gest al vostru cu multa dragoste si blandete, fie chiar si inchiderea unei usi. Salutul unui vecin mai putin cunoscut sau banalul “multumesc”, spuse din toata inima. Veti simti ceva foarte placut in suflet, ca un abur binefacator.

Rugati-va permanent dar fara de cuvinte, prin tot ceea ce faceti zilnic, cu constiinta impacata.

Zambiti fara teama de ridicol, ori de cate ori simtiti nevoia, fara cenzuri inutile. Fara ceas. Viata e scurta, cand sa fim noi insine daca nu acum, in clipa aceasta?

Multumesc prietenei mele Gabriela B. pentru frumoasa floare a soarelui, pe care v-o dedic tuturor ca premiu de ianuarie!

Simplitate

Sa stai langa un foc si sa asculti linistea, iar aburii ceaiului sa danseze ca zanele in incapere.

Sa ninga.

Sa simti atingerea moale a unei paturi de lana calduroase.

Sa nu te temi de viitor, sa crezi in prezent si in forta lui de a descatusa norocul.

Sa nu te temi sa fii, macar si pentru o singura secunda, fericit.

Premiu nou

Am primit acest premiu de la Sakura, caruia ii multumesc mult!…

Il dau mai departe tuturor prietenilor si cititorilor mei, intrucat gandurile si sentimentele lor ma inspira de fiecare data.

Cotidian

Un crampei din ziua de ieri.

Asteptam la usa medicului de familie sa procur o hartie micuta, cu doua stampile verzi. Am primit-o dupa vreo trei sferturi de ora, puteam si mai devreme daca as fi apasat pe clanta cu tupeu de la inceput si mi-as fi facut vizibila cunoscuta-mi scafarlie, dar asta ar fi insemnat sa-mi calc peste principii… Si fiindca am decis ca sunt “cineva”, adica o persoana care se respecta pe sine, cu o identitate distincta si nu ambigua, am ramas acolo, in picioare, pana cand mi-a venit randul.

Erau la usa langa mine copii de tot felul de varste, unii dintre ei sugari, extrem de simpatici si expresivi… Ma intrebam, stand acolo in picioare, de unde venim fiecare pe lumea aceasta. O tigancusa de doar cateva luni, cu cercei de aur si motz, isi exprima nerabdarea prin gandureli nuantate. Clar, era ceva ce venea de undeva din profunzimea fiintei sale, nu era un comportament invatat. Maica-sa, o pustoaica indrazneata cu ochii verzi ca apele, se postase fix in tocul usii, sperand sa fie invitata inauntru cu proxima ocazie.  Iar bebelusa, in miscarile ei impetuoase, isi tot lovea capasorul de acesta. Mama radea tiganeste, si-o pupa cu zgomot dupa fiecare lovitura, invitand-o – probabil in gluma – sa mai repete gestul. Ceea ce copila tot facea, fara ca asta s-o impiedice pe prima sa se traga mai in spate cu cativa pasi.

O fetita mai mare, cam de vreo doi ani, ma privea ca dintr-o departare, cu ochii injectati si tulburi, iar obrajorii ii ardeau, stacojii. Un cuplu varstnic nu i-a dat prioritate, o doamna rujata si bine infipta in realitate, cu pantaloni usor cam stramti, tinand de mana un pensionar caruia ii venise randul. Mda, ne vine tuturor la un moment dat. In opinia mea, ar mai fi putut totusi, in marinimia buzelor cu indulgenta tuguiate, sa mai ingaduie inca un copil, desi se laudau ca dadusera destule prioritati pana atunci.

Pe geam se zareau ramurile cu urme de zapada. Si ambalaje aruncate pe langa copaci, gunoaie pe care nimeni nu le aduna cu anii. Un loc  in care persoanele cu caini si-i plimba la anumite ore ale zilei, spre usurare.

Usa s-a deschis, lumina mare s-a pogorat, si mi-am primit hartia dorita, aproape instant.

Cred ca tigancusa a intrat in fata copilei cu febra, dar n-am mai ramas sa observ, se facuse deja tarziu.

Leapsa despre conversatie

Am primit si de la Tetris o leapsa frumoasa, multumesc!…

Aceasta este:

1. Cand ai o conversatie interesanta?

Cand si eu si interlocutorul suntem in egala masura interesati de un anumit subiect.

Sunt foarte receptiva la nuantele calde si sincere ale unei comunicari.

Imi place sa invat din orice conversatie, cu conditia ca aceasta sa nu fie formala.

Aproape toate conversatiile au in ele ceva interesant, fie si numai faptul ca pot exista pareri opuse despre un anumit lucru.

Imi place sa studiez oamenii (si) prin parerile pe care ei le emit.

2. Ce te plictiseste intr-o conversatie?

Conversatia “obligatorie”, de dragul conversatiei.

Trasul de limba.

Intrebarile cu alta tinta decat cea declarata.

Laudarosenia nesolicitata, este pur vampirism energetic. Mai ales in grupuri in care ceilalti subiecti nu se pot lauda in egala masura cu aceleasi “izbanzi”.

Oricine doreste poate sa preia aceasta leapsa.

Leapsa despre carti

Am primit-o de la Belle si ma grabesc s-o onorez.

1. Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?

Folosesc semne de carte.

2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi dacă “da” care a fost aceasta?

Am primit asta vara doua carti ale lui Osho, “Cartea despre femei” si “Cartea despre barbati”.

3. Citiţi în baie?

Nu obisnuiesc.

4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi dacă “da” care ar fi fost aceasta?

Am scris, in colaborare, cateva carti de specialitate. Pe viitor, mi-ar placea sa las in urma mea si altceva…

5. Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?

Din ce in ce mai bune si mai nuantate.

6. Care este cartea preferată?

“La Medeleni”.
7. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?

“La Medeleni”, “Enigma Otiliei”.

8. Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?

Nu este cazul… Oricum as alege tacerea.

9. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?

Cu oricine este deschis.

10. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?

Citesc in general carti scrise de un anume autor, sau pe anumite tematici.

11. Care credeţi că este o lectură “obligatorie”, o carte pe care cineva trebuie să o citească?

Nu cred ca ar trebui sa existe obligativitati de acest gen.

12. Care este locul preferat pentru lectură?

In pat, printre perne.

13. Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?

Prefer linistea.

14. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?

Nu, din cauza pozitiei incomode. La laptop n-am incercat.

15. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?

Si cumparate, si imprumutate.

16. O carte este pentru mine… Cum aţi descrie o carte?

Un prilej de regasire.

Oricine doreste, poate sa preia aceasta leapsa.